Istoria macrame, de la marinari si franjuri innodate pana la mestesugul de azi, si legatura ei cu traditia romaneasca a impletiturilor din sfoara.
Ma intreaba destul de des clientii ce inseamna, de fapt, cuvantul "macrame" pe care il vad scris pe eticheta unei bratari sau langa o decoratiune din catalog. E o intrebare buna, pentru ca desi tehnica a devenit populara in ultimii ani, putini stiu de unde vine cu adevarat si de ce arata exact asa.
In articolul asta raspund pe larg la intrebarea "ce este macrame": ce inseamna cuvantul, cum a calatorit tehnica prin lume timp de sute de ani si, poate cel mai interesant pentru mine, cum se leaga de mestesugurile traditionale romanesti cu sfoara si fir. Daca vrei sa inveti si tehnica propriu-zisa, pas cu pas, am scris deja un ghid complet despre impletiturile din sfoara; aici ne oprim la povestea din spatele nodurilor.
Macrame este o tehnica de creare a modelelor textile prin innodarea firelor, nu prin tesere, tricotare sau crosetare. Diferenta e importanta: la tesut, firele trec printre ele pe un razboi de tesut; la tricotat si crosetat, se folosesc bucle trase cu ace; la macrame, nu ai nevoie de niciun instrument in afara de maini si, eventual, un ac cu gamalie care sa fixeze firele in timp ce lucrezi. Modelul rezulta exclusiv din felul in care innozi firele intre ele, repetat, intr-o ordine fixa.
Asta face din macrame una dintre cele mai accesibile tehnici textile care exista. Nu ai nevoie de un razboi de tesut, de o masina de cusut sau de ace speciale. Ai nevoie de fir bun, de rabdare si de cateva noduri invatate corect, exact cum am explicat si in ghidul de tehnica.
Rezultatul poate fi orice, de la o bratara simpla, cu cateva randuri de noduri, pana la un decor de perete complex, cu zeci de fire si sute de noduri combinate. Ce ramane constant e principiul: fir innodat, nu tesut.
Cuvantul "macrame" nu e englezesc, desi asa a ajuns cunoscut in Occident, si nu e nici frantuzesc, desi in franceza se scrie aproape identic. Vine din araba, din cuvantul "migramah", care inseamna aproximativ "franjura brodata" sau "voal cu ciucuri".
Istoric, tehnica e atribuita tesatorilor arabi din secolul al XIII-lea, care foloseau innodarea pentru un motiv foarte practic: sa fixeze firele ramase la capetele tesaturilor lucrate manual, cele care altfel s-ar fi destramat. Din acest gest practic, de a innoda firele in exces ca sa nu se strice tesatura, au inceput sa apara modele decorative, franjuri ornamentale la marginea prosoapelor, salurilor si valurilor.
Cu alte cuvinte, macrame nu a inceput ca decoratiune de sine statatoare, ci ca o solutie eleganta pentru o problema tehnica. Abia mai tarziu innodarea a devenit scop in sine, nu doar finisaj.
De la tesatorii arabi, tehnica a ajuns in Spania odata cu cucerirea maura a Peninsulei Iberice, apoi s-a raspandit spre Italia, in special in regiunea Liguriei, unde a devenit o traditie locala bine stabilita. De acolo, macrame a continuat sa se extinda in toata Europa.
In Anglia, tehnica a ajuns la curtea reginei Maria a II-a, spre finalul secolului al XVII-lea, unde a devenit o ocupatie apreciata printre doamnele de la curte, alaturi de alte lucruri de mana. De aici a inceput sa se raspandeasca si in randul populatiei mai largi, nu doar la curte.
Ce e interesant la aceasta calatorie e ca tehnica nu si-a schimbat principiul de baza, innodarea firelor, ci doar contextul si scopul: de la finisaj practic pe tesaturi, la ocupatie decorativa de curte, si mai tarziu la ceva complet diferit, o indeletnicire a marinarilor.
Aici incepe partea din istoria macrame pe care cred ca putini o cunosc: legatura stransa cu viata pe mare. Marinarii, care oricum lucrau constant cu franghii si noduri pentru manevrarea velelor si a echipamentului, au adoptat rapid tehnica de innodare decorativa pentru a-si ocupa timpul in calatoriile lungi, cand nu erau ocupati cu treburi urgente pe punte.
Din aceasta perioada, in special in secolul al XIX-lea, au ramas obiecte facute de marinari din franghie innodata: genti, curele, cosuri, huse pentru ustensile de cusut, rame pentru fotografii sau tablouri, si chiar hamace complet innodate manual. Multe dintre aceste obiecte erau vandute sau schimbate in porturi, ceea ce a ajutat tehnica sa se raspandeasca si mai departe, dintr-un port in altul, dintr-o tara in alta.
Nu e o coincidenta ca multe dintre nodurile de baza folosite si azi in macrame, cum e nodul plat, au denumiri si tehnici imprumutate direct din nodurile marinaresti clasice. Legatura dintre franghia de pe punte si bratara din atelierul meu e, de fapt, mai directa decat ar parea la prima vedere.
Dupa perioada marinareasca, macrame a intrat intr-o oarecare eclipsa, ramanand mai degraba o indeletnicire de nisa, pana in anii 1970, cand a cunoscut un adevarat val de popularitate. Miscarea boema a acelei perioade a adoptat macrame ca stil decorativ definitoriu: fire groase de bumbac, culori naturale, modele mari, folosite pentru suporturi de plante, tapiserii de perete, perdele sau chiar mobilier innodat.
Aceasta versiune a macrame din anii 1970 e probabil imaginea care iti vine prima data in minte cand auzi cuvantul: fire groase, franjuri lungi, un aer boem si organic. E o versiune diferita, ca stil, de macrame fin al bijuteriilor sau al bratarilor, dar tehnica de baza, innodarea, ramane exact aceeasi.
Dupa perioada anilor 1970, macrame a trecut din nou printr-o perioada mai discreta, pana in ultimul deceniu, cand a revenit puternic, de data asta alaturi de un interes mai larg pentru obiectele lucrate manual, in general.
Cred ca sunt cateva motive clare pentru aceasta revenire. Primul e reactia fata de productia de masa: tot mai multi oameni cauta obiecte care sa nu semene cu ce gasesti in orice magazin, piese unice, facute de o singura persoana, nu pe o linie de asamblare. Al doilea e latura de sustenabilitate, materialele folosite la macrame sunt de obicei naturale sau usor reciclabile, iar procesul in sine nu presupune consum mare de energie sau echipamente industriale.
Al treilea motiv, mai putin evident, dar pe care il resimt eu personal in fiecare zi de lucru, e efectul repetitiv si linistitor al innodatului. E un proces care iti cere atentie constanta, dar nu graba, si multi oameni, fie ca lucreaza tehnica singuri acasa, fie ca aleg sa cumpere o piesa facuta manual, apreciaza exact aceasta calitate: ceva facut incet, cu rabdare, intr-o lume care merge, de cele mai multe ori, prea repede.
Ce gasesc fascinant la povestea asta e cat de mult s-a schimbat rolul macrame de-a lungul timpului, desi tehnica de baza a ramas neschimbata. La inceput, la tesatorii arabi, era o solutie practica pentru firele ramase. La curtea Mariei a II-a, a devenit o ocupatie decorativa, un fel de lucru de mana potrivit pentru doamnele de la curte. La marinari, a fost o modalitate de a-si ocupa timpul liber pe mare si, in acelasi timp, de a produce obiecte utile pentru navigatie sau de vandut in porturi.
In perioada victoriana, macrame a mai capatat un rol: a devenit un substitut mai ieftin pentru dantela, folosit la draperii, fete de masa si alte accesorii de interior, in casele care nu isi puteau permite dantela lucrata manual, dar tot voiau acel aspect ornamentat. Abia in anii 1970, cu miscarea boema, macrame a devenit ceva de sine statator, apreciat exact pentru aspectul lui, nu ca inlocuitor pentru altceva.
Astazi, in atelierul meu, macrame joaca inca un rol nou: cel de bijuterie si obiect decorativ purtabil sau expus in casa, o piesa mica, lucrata cu grija, care spune ceva despre cine o poarta sau despre cine a ales sa o daruiasca. E, cred, cea mai recenta transformare dintr-un sir lung de reinventari ale aceleiasi tehnici simple.
Materialele pentru macrame s-au schimbat odata cu epocile prin care a trecut tehnica, si merita mentionat asta pentru ca explica de ce piesele arata diferit in functie de perioada din care provin. Tesatorii arabi si mesterii din perioada victoriana lucrau mai ales cu bumbac fin sau in, materiale disponibile local si potrivite pentru modele delicate, apropiate de dantela.
Marinarii, in schimb, foloseau franghie groasa de canepa, materialul pe care il aveau deja la indemana pe corabie, rezistent la umezeala si la uzura mecanica. Aceasta diferenta de material explica si diferenta de aspect: piesele marinaresti sunt mai robuste si mai simple ca model, in timp ce piesele de curte sau victoriene sunt mai fine si mai elaborate.
Miscarea boema a anilor 1970 a adus fire groase de bumbac natural, adesea nevopsite, pentru un aspect organic, in ton cu estetica acelei perioade. Astazi, in ateliere ca al meu, avem acces la o gama mult mai larga: sfoara cerata, bumbac rasucit, in, dar si fire sintetice precum nailonul sau paracordul, alese in functie de ce isi doreste piesa respectiva sa faca, sa reziste la apa, sa fie fina pentru o bratara sau groasa pentru o decoratiune de perete. Am detaliat aceste optiuni pe larg in ghidul de tehnica, pentru cine vrea sa stie exact ce fir sa aleaga pentru un proiect anume.
Aici ajungem la partea care ma intereseaza cel mai mult, pentru ca macrame, in forma lui internationala, nu e singura traditie de innodare si impletire a firelor. Romania are propriile ei mestesuguri, mai putin cunoscute la nivel international, dar la fel de vechi si de bine puse la punct.
Unul dintre cele mai interesante e impletitul cu franghie, o tehnica in care mesterii creeaza, prin innodare, cosuri, curele si panouri decorative, uneori cu figuri zoomorfe, adica modele care reprezinta animale, lucrate din fire de canepa sau lana. E o traditie care foloseste principii similare cu macrame, innodarea repetata a firului pentru a construi un model, insa dezvoltata independent, pornind de la materialele disponibile in satele romanesti.
Pe langa impletitul cu franghie, exista si o traditie mai larga de impletituri cu papura si stuf, practicata mai ales in zonele cu balti si mlastini, unde aceste materiale cresteau din abundenta. Rogojinaritul, adica impletitul rogojinilor din stuf, era o ocupatie obisnuita in satele de langa aceste zone, si desi zonele umede s-au redus mult in timp, mestesugul a continuat sa fie practicat de oameni pasionati de frumusetea lui.
O alta traditie regionala, intalnita de exemplu in zona Buzaului, e impletitul din nuiele de salcie, folosit traditional pentru garduri si imprejmuiri de curte, dar si pentru cosuri si obiecte de uz gospodaresc. Fiecare regiune a Romaniei si-a dezvoltat, de-a lungul timpului, propriile tehnici de impletit, adaptate la materialele pe care le avea la indemana: sfoara, franghie, papura, nuiele.
Din pacate, multe dintre aceste mestesuguri sunt astazi considerate pe cale de disparitie, practicate doar de cativa mesteri in varsta, in sate izolate, fara continuitate garantata catre generatiile urmatoare. E un motiv in plus, cred eu, sa vorbim despre ele si sa le tinem vii, fie si indirect, prin faptul ca principiile lor, rabdarea, innodarea, respectul pentru materialul natural, raman prezente in mestesugurile inrudite care inca se practica, cum e cazul impletiturilor din sfoara pe care le fac si eu.
Nu cred ca ar trebui sa spun ca macrame si mestesugurile romanesti de impletit sunt exact acelasi lucru, pentru ca nu e adevarat, s-au dezvoltat separat, in contexte si continente diferite. Dar cred cu tarie ca au ceva esential in comun: spiritul din spatele lor.
Ambele traditii pornesc de la un material simplu, disponibil local, fie ca vorbim de firul de canepa dintr-un sat romanesc sau de franghia de pe o corabie mediteraneana. Ambele se bazeaza pe rabdare si repetitie, nu pe unelte scumpe sau tehnologie. Si ambele au supravietuit, in ciuda industrializarii, pentru ca ofera ceva ce productia de masa nu poate oferi: unicitate si o legatura directa cu mainile care au facut piesa respectiva.
Cand impletesc o bratara in atelier, folosesc noduri care au calatorit prin secole si continente, de la tesatorii arabi, la marinarii europeni, la miscarea boema a anilor 1970. Dar lucrez cu aceeasi rabdare si atentie pe care o gasesc si in povestile despre mesterii romani care impleteau cosuri din franghie sau rogojini din stuf. Nu e o coincidenta ca aceste traditii, desi separate geografic, au ajuns la principii atat de asemanatoare, cred ca innodarea si impletitul raspund unei nevoi umane destul de universale: sa transformi un material simplu intr-un obiect util si frumos, cu propriile maini.
In atelier, folosesc tehnica macrame in sensul ei clasic, international, nodul plat, nodul spiralat, nodul de jumatate, exact cum sunt descrise si in ghidul de tehnica. Dar imi place sa cred ca aduc si o sensibilitate romaneasca in felul in care aleg materialele si modelele, mai ales la piesele inspirate din simboluri traditionale, cum sunt anumite decoratiuni sau ornamentele de sezon.
Numele atelierului, Nod in Sfoara, nu e ales intamplator. Vine direct din acest gest simplu, dar plin de istorie, innodarea unui fir, repetata cu rabdare pana devine ceva mai mult decat suma partilor ei. Poti citi mai multe despre cum a inceput totul pe pagina de despre atelier.
Vine din araba, de la "migramah", care inseamna aproximativ "franjura brodata". Termenul a ajuns in Europa prin Spania si Italia, dupa ce tehnica a fost adusa de tesatorii arabi din secolul al XIII-lea.
Din tesutul arab din secolul al XIII-lea, unde era folosita pentru a finisa franjurile tesaturilor. De acolo a ajuns in Europa, a fost adoptata de marinari in secolul al XIX-lea si a cunoscut o renastere majora in anii 1970.
Nu. Tehnica se bazeaza pe cateva noduri de baza, usor de invatat in cateva ore de exercitiu. Ce necesita mai mult timp e regularitatea, adica sa tragi fiecare nod la aceeasi tensiune. Am explicat pasii concreti in ghidul de impletituri din sfoara.
La crosetat folosesti un carlig si bucle de fir trase succesiv. La macrame nu ai nevoie de niciun instrument, modelul rezulta exclusiv din innodarea firelor intre ele, fara bucle trase cu un ac sau carlig.
Da. Romania are propriile mestesuguri de impletit cu franghie, papura si nuiele, dezvoltate independent de macrame international, dar bazate pe principii similare de innodare si impletire rabdatoare a materialelor naturale.
Daca te-a atras povestea din spatele tehnicii, iti recomand sa arunci o privire si peste catalogul de produse, unde gasesti piese lucrate exact dupa principiile descrise mai sus, mostenite de sute de ani si adaptate, in fiecare zi, in atelierul meu.